Copii cu arma-n mana

Hai sa murim ca soldatii pentru ceva prost, asta  fost deviza noastra, dusa de altfel la bun sfarsit. Traiam cu praf de pusca si ne pierdeam libertatea la jocuri de carti, poate ti-ai fi dorit si tu macar o data sa fim copii, nu eroi ai patriei care scrumeaza stramb si ametesc din bere amara.

            Tot ce am putut face a fost sa privim ceata cu amaraciune si sa nu ne temem de ea, eram considerati bravi pe front, insa amandoi stiam ca in viata eram iepuri: calcam zdruncinat pe drum, urmand ordinele cuiva, fara sa ne luam macar o data inima in dinti.

            Suntem doi lasi ai aceluiasi regiment, lasi cu multe decoratii. Nu avem propriile noastre idei, propria noastra constiinta. Suntem udati de ploaie cand ploua si nu petrecem doua nopti in acelasi loc. Am fost facuti sa masuram din priviri terenul de lupta, insa asta nu compenseaza faptul ca nu ne putem cantari vocile macar pentru o clipa.

            Pe ascuns ma loveai cu cate un zambet, imi sfasiai carnea cu pasiunea ta, iar eu zaceam si imi simteam aura mutilata de tine, eram un simplu subordonat. Aveam dreptul sa ma prostesc, si stii bine asta! Eu, copil nascut in lupta, cu soapte in suflet si cu arma in mana, crescut sa lupte cu inima de piatra fara sa simt tentatiile zaharului.

            Credeai ca iubirea e un ciob de sticla, gata mereu sa iti zgarie pielea, gata mereu sa iti pateze sangele, deveneai dependent si setea te ustura mai tare decat pofta de morfina, te simteai asfixiat de rasete, iar genunchii iti tremurau in nestire. Simteai cum gradele iti erau luate inapoi si ramaneai fara ambalajul maretiei lor, dar noi clipeam fericiti cu gandul la ziua de maine, nestiind ca soarele ne-ar putea minti oricand. N-am putut sa visam, nici macar sa ne atingem o clipa cu varful degetelor pentru ca praful de pusca incepuse sa se ridice printre noi, primul semn al luptei.

            Alergam incetosati, uitam de idealul zilei de maine si de bataile inimii tale. Loveam cu ochii inchisi nimicul lor, aparandu-l pe al nostru. Stiu ca ne varsam sufletele inainte ca ele macar sa existe cu adevarat, chiar inainte sa isi gaseasca scopul.

            Totul s-a consumat pentru ei si am schimbat iubirea pe o proasta vitejie, am murit copii cu sange scurs pe front si odata cu el s-au varsat si visele unor inimi aproape goale.

Exodul

A trecut ceva timp si incă surprinzi umorul din amănuntele vieţii mele, râzând malefic dintr-un colt de unde numai eu te pot auzi, au trecut poate câteva clipe, poate câteva decenii in care nepăsarea si-a făcut loc in vieţile noastre, dar incă reuşeşti sa comentezi, ca un adevărat critic orice mişcare involuntara a mea. Nu ii pot zâmbi unui perete nezugrăvit fără ca atenţia ta sa se strecoare in aerul respirat de mine. Măcar el e pur, își arata adevărata culoare, nu un contur pictat cu grija intr-un timp nedefinit doar ca sa atragă ochiul prin spectaculos. Măcar mă lasă sa îl cunosc, sa ii vad zgârieturile, sa vad picăturile de ploaie cum se răzbuna pueril pe tencuiala lui care sta sa cada dintr-un moment in altul, tu pe de alta parte nu mi-ai dat niciodată drumul înăuntru, m-ai ţinut captiva in fata unei uşi închise doar ca să îi privesc lemnul fin în tăcere, mereu fiindu-mi frică dacă interiorul acelei încăperi este la fel de bine îngrijit ca si intrarea. Am putut doar sa presupun, sa îmi dau cu părerea. Peretele măcar nu mă tratează cu aceeaşi răceala, cu acelaşi zgomot anost sau cu aceeaşi voce indiferenta care ar fi trebuit sa mă susţină, nu sa îmi dea drumul in gol când rămâneam fără punct de sprijin. El măcar mă asculta in tăcere, mereu mă asculta si niciodată nu pleca, era acolo de fiecare data când întorceam capul, de fiecare data când respiram, de fiecare data când închideam ochii gândindu-mă la mâine.

            In memoria mea porţi acelaşi pulover, acelaşi pulover pe care l-ai primit de Crăciun, acelaşi pulover in care te-am văzut prima data, acelaşi pulover in care m-ai făcut sa plâng pana nu am mai ştiut ce înseamnă cuvântul lacrima. Culorile alea amestecate, şterse, pătate parcă de ceață sau de indiferența ta, alea erau singurele tale culori demne de amintit pentru ca iţi sugerau numele si mai ales caracterul tău fără umbra pentru că umbra nu poate contura ceva nesigur, tremurat de viata. Si îmi amintesc si firul ala subţire care se deşira mai repede decât viata, mai repede chiar si decât noi doi. Era un fir pe care daca îl trăgeai, nu mai puteai spune stop amintirilor pentru ca toate izbucneau, inundându-ți conceptele si umplându-ti indiferenta din nou cu sentimente, un fir pe care am ales sa nu îl înnod, un fir de care am ales sa nu ma apropii nici macar in gand pentru ca nu distanta ar conta ci doar iluzia creata de amintiri.

            Nici chipul tau nu mi-l mai amintesc, in visul meu el era acoperit de incertitudine si multe intrebari isi căutau răspunsul gravitând printre aceste idei. Poate ca nu merită să mi-l mai amintesc, poate ca trebuie sa rămână pentru o eternitate parasit de speranta si de orice urma a binelui. Doar esenţa lui ar trebui amintita intr-un cantec batranesc care e menit sa sperie copiii de întuneric, pentru ca nu invelisul fara cusur ar fi morala povestii care începuse o data cu primul rasarit al soarelui, ci esenţa, mereu esenţa care nu se pierde, esenţa care nu se scurge, esenţa care reflecta doar conceptul, ideea sau mai precis esenţa care reflecta interiorul, camera din spatele usii frumos lustruite, camera care era enigma viselor mele.

            Mi-ar fi frica sa te întâlnesc intr-un moment in care timpul s-ar răzbuna pe noi, intr-o secunda care nu ar mai fi numărata pentru ca sfarsitul a cules-o din calendarul meu. Mi-ar fi frica sa fiu o prezenta nesemnificativa, o umbra goala, a unui trup ingropat intr-un alt tărâm, si atunci sa te întâlnesc pe tine, adevaratul tu, cel care apartine nimanui-ului continuu, tu care niciodata nu ai avut un loc al tau ci doar ai bantuit neinteles printre suflete, incurcandu-le vietile. Mi-ar fi frica sa respir in fata ta sau sa imi aranjez gandurile imaginar in memorie pentru ca, tu ai stii, mi-ai deslusi orice miscare intr-un mod mai profund si in acelaşi timp mai nepasator decat inainte, ai desira tot ce eu insir .

            Totusi daca te-as întâlni din nou, nu mi-as da seama probabil. Pentru mine ramai un chip gol cu un pulover decolorat de indiferenta, de ploaie, sau de lacrimile altora, in nici un caz ale tale, pentru ca tu nu ai lacrima, te hrăneai cu durerea oamenilor, doar chinurile iti alimentau sursa de energie. Ştiu ca intr-o zi ai vrea sa te răzbuni pe faptul ca soarele e gata sa imi pazeasca fiecare particulă a eului meu fragil, dar stiu si ca cineva a incuiat cu grija usa aceea prin care ai vrea sa erupi in orice clipa. Acum ai tot timpul din lume sa iti pătezi puloverul cu propriile tale lacrimi, scurse din propria ta durere, pentru ca eu am facut-o de prea mult timp!

Si eu vreau un sfarsit eroic.

Mi-ai cantat mai demult ceva, intr-o limba a nu stiu-lui,
Ceva strain mie, ceva pe care un spirit visator il inabusa in amintirea clipelor inhalabile,
Mi-ai spus ca ai vrea sa fiu eu apusul, sa il inlocuiesc.
Dar stiu ca minti, mereu ai mintit.
Indrugai ceva despre cum reusesti sa absorbi campul magnetic al fiintei mele.
Despre cum identifici orice pas gratios de aici si de acolo.
Ca poti trai in ambele clipe pentru amandoi fara sa te doara.
Eu stiu ca minti, am incercat deja si mi-au taiat aripile,
Miile de suflete care iti pazesc cercul, toate furioase gata sa erupa in orice strop de timp.
Ma cutremura orice litera a lor, orice zbucium rupe carnea din mine si o incinge cu o tigara aprinsa
Toate se razbuna pe mine cu sunete moarte, si asa imi tot compun un recviem.
Inca nu s-au hotarat cum sa il termine, dar o vor face in curand.
O sa ma surprinda intr-un moment ciudat, fie cand imi leg sireturile,
Fie cand incerc sa strig un "Te iubesc" printre dinti in speranta ca ele nu ma vor auzi.
Dar mereu ma aud, de asta avem simtul ala, vocea care imi spune ce gandesti,
Sau mai de graba vocea care nu imi spune nimic.Asa esti tu.
E mereu acolo,si imi da parul usor dupa ureche uneori cand bate vantul,
Atata tot, nu stie nimic altceva, nici despre mine, nici despre apus,
Nu stie sa faca o comparatie,un ras consumat si un inceput de intuneric?
S-a racit, un univers in doi construit numai de mine ingheata odata cu altitudinea vocii tale,
Mereu cate o tuse usoara pe alaturi,mereu sunete la o departare de sol si la o indepartare incredibila de mine.
Nu mai putem pretinde ca suntem ce-am fost ieri, s-a pierdut totul prin cateva pleoape reduse la tacere.
Esti o linia intrerupta, trasata de o umbra arsa de soare. 
Tu m-ai schimba in loc de apus, eu cred ca te-as impinge spre uitare ca sa obtin distrugerea lui,
Doar ca sa simt rasaritul la interval de zece minute in timp ce te-ai zdrobit in nimic pentru noi,
Pentru mine si pentru celelalte o mie de suflete care acum pot pluti din nou intr-o lumina semi-palida,
Ti-as multumi ca ai fost, insa doar asa vei fi!

Apusul Rasaritului

Ma cutremur in fata unui strop de ploaie,

Cautand chemarea divina intr-un loc nul pentru orice creatie.

Imi atingeai pielea asprita de timp, tu lacrima a cerului ce distrugi moralitatea cu dezgustul tau respins de speranta.

Incerc inca sa gasesc o urma a soarelui aprins de noi candva.

Macar o raza esuata din suspansul norilor care ne intunecau din ce in ce mai mult vederea.

Insa acum nu mai sunt nici soarele nici norii,

S-au risipit in absolutul rece ca gheata al perfectului.

A ramas doar ploaie, ploaie presarata pe gandurile unei copile prinse intre azi si maine.

Ploaie care iti acopera umanitatea alungata demult de intuneric,

O ploaie acida care topeste fiecare dorinta , divulgand secretele noptii.

Si daca nu mai vreau sa mai existe niciodata soare?

Daca m-am saturat de nuanta calda a soaptei?

Uneori imi doresc ca ploaia sa te fi urmat in acel abis in care zaci inlantuit de demoni.

Dar acesta urma sa fie cadoul tau pentru eternitatea mea fragmentata in vise..
Un infinit umed si rece.

Vechea eu

Credeam ca ninge cumva.
Credeam ca din sufletul meu se prelinge gheata
Pe cerul pe care imi plangeam in fiecare seara lacrimile.
Simteam cum se scurgeau in urma mea picaturile unui vis indraznet.
Insa nu ma puteam intoarce sa le vad, pentru ca el nu imi dadea voie,
El care mereu statea de paza, privindu-mi cu neinduplecare fiecare miscare presarata cu viata.

Fiorii unei vieti dificile imi faceau talpile sa se zguduie in mers, sa le zgarie indiferenta.
Insa ranile mele sangerande nu valorau nici cat un graunte de nisip in fata demoralizarii tale.
Oare soarele va afla vreodata cum gandurile tale zgrunturoase au sapat santuri adanci de dezamagire in mine?
Taraganat, paseam in fiecare zi mai speriata de vantul care batea satios printre salcii,
Totul era un balans al ideilor contrastante,
Stangul isi expunea propria opinie despre existenta
In timp ce dreptul isi continua cu asprime drumul ramas. Mereu inainte.

Senzatia unui fost copil(05.04.2011)

Vid, peste tot nimicul care nu merita privit,

Visele spulberate care iti incetoseaza si mai tare traiectoria..

Lupti pana cand uiti scopul initial,

Lupti pana cand simti cum sangele ti se incheaga,

Cum fiecare celula din corpul tau se rupe, dezlegandu-se de tine, de viata.

Simti cum din tine ramane doar scheletul contopit cu amintirile tale de copil necunoscator,

Singura dovada ce sustine cu adevarat cine ai fost

Lupti ca un adevarat erou, fie sfarsesti in lupta, fie lasi lupta sa te sfarseasca.

Nu lupti pentru tine in bezna, lupti pentru el,

El cel care ar trebui sa te sustina in intuneric, sa iti mangaie aripile lovite de umbre.

El e singurul motiv al existentei tale nesemnificative.

Calatorii stingheri, trec nepasatori prin gari asteptandu-si linistiti trenul spre sfarsit.

Cum le-ar putea pasa lor de un sentiment zdrobit de indiferenta,

De un fragment dintr-un “ce ar putea fi” si o secunda din “inceput”

N-au timp sa se gandeasca la un erou.

Existenta lor banala se risipeste printre dorintele lor neomenesti.

Pana si el e alipit in umbra, se topeste usor de pe extrema binelui, plutind drept spre nestiut ,

Iti barfeste soarta la un pahar cu demonii.

Cand si ultima speranta iti este atrasa in intuneric, ramai singur.

Mai singur decat ti-ai fi inchiput ca poti fi vreodata,

Atat de singur incat nici stafiile viselor tale spulberate nu te mai bantuie ca alta data,

Atat de singur incat nu mai exista azi, nu mai exista maine.

Atat de singur incat iti doresti sa traiesti ieri.

Senzatie de sfarsit

Priveam prin ocheanul tau de om simplu

Admirand culori pale, lipsite de viata,

Ciudat, un suras ciudat se iveste de dupa tamplele tale secetoase,

Aud ca ma strigi in diferite moduri, insa eu nu am nume,

Nu exista expresie exacta care sa ma urmeze orbeste pe niste trepte spiralate,

Sunt ce vrea ploaia sa fiu,

Sunt in fiecare picatura neatinsa de privirea superficiala a normalitatii.

Schiopatez cate un cuvant, cate o litera amortita de sunete,

Cate o soapta sfaramata de idealurile zilei de maine.

Sunt o creatura strecurata prin abruptul infinitului,

Comparata adesea cu 1,2 si 3.

Daca imi spui 0, imi spui ca sunt goala pe dinauntru,

Imi spui ca sunt om, ca n-am culoare.

Sunt pesimista, insa pesimismul meu reflecta o ultima urma a umanitatii pictate pe aura mea neintrerupta de liniste.

Traim doar de dragul de a trai?

Sau pentru ca cineva ne face avantul monocrom spre un alt coltisor umbrit de speranta?

Pana la urma, pentru toti sfarsitul marcheaza acelasi punct enervant la sfarsit de fraza ..